Closure

An Angel wrote in the book of Life my baby’s birth

And whispered as she closed the book…

imag1596

| Leave a comment

No good with words.

Nu stiu cum sa-ti spun tot ce mi-ar placea sa stii si sa intelegi. Nu stiu cum sa ajung la tine si sa ma vezi pe mine pentru mine, fara aparente si idei impuse de un set de reguli de conduita, fara prejudecati si fara perdele de fum, fara.. nimic. Pe mine, dincolo de masti, de politeturi, de momentele in care sunt ciufuta, de zilele in care ma simt singura si neinteleasa. Nu ma razbun pe tine si nici nu am ceva cu tine. Dar nimic din ce as spune nu ar rezona altfel cu tine decat ca un repros. Dar nu sunt reprosuri, sunt realitati care, ne place sau nu, m-au format in omul care sunt astazi. Cu bune si cu rele. Cu o droaie de defecte al caror, crede-ma, cel mai mare critic sunt eu.

Nu stiu sa-mi transpun sentimentele si starile in cuvinte. Chiar daca sunt omul cuvintelor. Ele ma ridica si tot ele ma doboara. Nu am stiut niciodata sa vorbesc despre mine. Cred ca d-asta nu am reusit sa trec peste multe din lucrurile care m-au marcat intr-un fel sau altul.. au ramas lucruri nespuse care nu si-au gasit finalitatea niciodata. Doar se repeta ca o piesa pusa pe repeat, seara de seara, in mintea mea. Singurele conversatii sincere si cu substanta le port cu mine si ocazional, cand devine prea mult, cu foile de hartie pe care, mai apoi, le arunc. Sunt lucruri pe care nu le spun nimanui, nici lui, nici tie, chiar nimanui pentru ca mi se pare mereu ca sunt prea lasa si prea slaba ca ma las afectata de diverse lucruri care se intampla. Si tot timpul fac comparatie cu tine: ‘uite, ea nu ar pune la suflet lucrul asta’ sau ‘uite, ea ar trece peste asta pt ca e un fleac’ etc.

E aiurea sa fii diferit decat ceilalti. E aiurea sa simti mai mult, cu mai multa intensitate decat restul. E aiurea rau sa fii mai sensibil, mai empatic. E aiurea sa functionezi efectiv pe alta frecventa decat cei din jurul tau pt ca nu rezonezi cu nimeni si prin urmare, nu-ti gasesti locul. E aiurea pentru ca ti se dezvolta ideea ca esti mereu nepotrivita, mereu inadecvata, ca parca esti facuta din alt materiale genetic. E aiurea pentru ca te simti singura chiar daca esti inconjurata de oameni si ai senzatia ca niciodata nu esti de ajuns.

Pana de curand, nu am stiut ca si eu contez, ca si eu sunt importanta si ca merit mai mult. Nu am realizat ca orice relatie e un bat de care trag doi oameni, nu doar unul dintre ei. Nu mi-am dat seama ca asa cum fiecare are viata si problemele lui, si eu am viata si problemele mele, visele si dorintele mele si nu doar pe ale celorlalti. Mi-am dat seama ca si eu am dreptul sa vreau, sa zic ‘nu’, sa am o opinie si sa ii dau glas, sa fiu propria-mi persoana, atat cat pot si cat ma duce mintea.

Ca si copil, pe masura ce cresteam, pe masura ce fiecare pleca din viata mea (la inceput, cei din familie, apoi prieteni.. la modul general, oameni la care tineam), mi s-a dezvoltat ideea asta.. ca din moment ce toti pleaca si indiferent de motivele/conflictele lor, nu ma mai vor nici pe mine in viata lor, inseamna ca e ceva neinregula cu mine, ca eu nu sunt de ajuns. Pentru ca pentru fiecare parte, era important orice si oricine altcineva, mai putin eu. Pentru ca daca as fi fost si eu macar pe jumatate la fel de importanta, poate faceau mai mult. Dar am incercat sa ii inteleg pe toti. Sa ii accept pe toti si sa gasesc scuze pentru fiecare in parte. Sa ma multumesc cu orice dram de atentie primit si sa le fiu recunoscatoare pentru el, chiar daca uneori se profita de asta. Sa-mi astept mereu randul pana cand putea fiecare, dar mai putin cand aveam eu nevoie. Si nu conta niciodata ca atunci cand eu aveam nevoie, mereu pentru ceilalti erau lucruri stupide si fara sens.

(Eh, aduna acum motivul pe care mi l-am implementat eu, singurica, ca nu sunt de ajuns si d-asta toti cei la care tineam plecau cu faptul ca ma simt si sunt diferita fata de majoritatea si vezi ce-ti da.)

Si tu, chiar daca nu petreceam timp impreuna si chiar daca nu vorbeam despre baieti, prietene sau alte lucruri de genul asta, ai fost singura care nu a plecat. Nu conta ca te vedeam o ora seara si ca nu aveai rabdare sa stam la povesti. Chiar daca eram mai mult singura, tu erai singura care se intorcea mereu la mine. Si uite asa am ajuns sa am dependenta asta fata de tine. In mintea mea, trebuia sa fac tot posibilul sa nu te dezamagesc, sa ma port tot timpul cum trebuie, sa nu te alung si pe tine din viata mea pentru ca altfel, as fi ramas singura de tot. Ai devenit compasul meu.

E greu sa-i ceri unui copil sa inteleaga de ce lipseai atat de mult sau de ce erai mereu nervoasa. Cred ca e aproape imposibil ca un copil sa priceapa cat de greu e sa fii si mama si tata si sa lipsesti de acasa nu ca sa te distrezi, ci ca sa-i oferi acelui copil tot ce are nevoie. E greu sa faci un copil sa inteleaga cat de mult trebuia sa muncesti pentru lucrurile pe care le are cand acel copil avea nevoie mai multa de tine. Si atat. Deoarece copiii nu stiu de facturi la curent sau la intretinere, nu stiu ca mancarea e scumpa sau ca hainele lor costa cine stie cat. Si nici nu le pasa. Pe langa jucarii al caror pret nu-i priveste si alte mofturi, ei isi vor parintii aproape. Fratii mai mari. Si cu atat mai mult, cand ceilalti au plecat si ai mai ramas doar tu. I-am explicat de multe ori copilului din mine de ce asa. I-am explicat ca nu era din rea intentie, ca era un rau necesar, ca erai singura si nu era nimeni care sa te ajute. Dar desi adultul intelege, golurile au fost lasate copilului din el si a crescut cu ele.

Undeva, in subconstient, teama mea cea mai mare a fost sa nu te dezamagesc. Uite ca, in final, cea mai mare dezamagire a ta tot eu sunt. Mereu ai zis ca nu vorbele conteaza intr-o relatie, ci faptele arata ce simti pentru cineva.. dar cat de tare te dor vorbele cateodata. Cat de tare doare ca indiferent ce as face, niciodata nu e de ajuns. Cum arde ca nu vezi ca esti cel mai important om din lume pentru mine. Ca asa ai fost si ca asa vei ramane mereu. Ca am incercat sa-ti arat asta atat cat am stiut eu, m-am straduit sa fiu asa cum ti-ai dorit ca unul dintre noi sa fie pe cat am putut, dar tot timpul, ceva tot nu era suficient. Ceva tot nu faceam sau ziceam sau gandeam cum trebuie. Dar cum trebuie? Chiar exista definitia asta pe undeva? Sau de-a lungul vietii, in functie de ce ne ofera viata, ne dezvoltam simtul asta ca viata trebuie traita intr-un anume fel si ca trebuie sa facem lucrurile intr-o anumita maniera? Chiar nu putem fi noi insine si sa ne acceptam si iubim tocmai pentru asta? Nu putem aprecia independenta in gandire si actiuni la fel cum o apreciem pe cea financiara la o persoana? Ma doare pentru ca nu vei stii niciodata ce a fost in sufletul meu Craciunul trecut. Simpla idee ca putea sa fie ultimul Craciun cu tine ma omora pe interior. Nu puteam sa accept ideea ca nu vei mai exista in viata mea. Ma doare ca desi nu ti-am aratat, ca desi am ales sa fiu dura in loc sa plangem impreuna tocmai ca sa nu te lasi batuta, ca am suferit alaturi de tine zi de zi, la fiecare sedinta si tu zici ca nu imi pasa. Doare enorm pentru ca indiferent ce s-a intamplat sau ce am zis, am fost alaturi de tine la fiecare pas. Doare pentru ca le gasesti scuze si ii intelegi pe toti ceilalti. Ceilalti care ti-au gresit mai mult, care au plecat, carora le pasa de frica la ce au de pierdut daca se intampla ceva cu tine. Ma doare pentru ca iti pasa mai mult de ce cred altii decat de ce cred eu. Ma doare pentru ca toate rugaciunile mele sunt pentru tine. Ma doare pentru ca esti atat de infipta in realitatea ta si tii cu dintii de ceea ce ai trait incat nu te pot face sa ma auzi, sa asculti si sa intelegi ce incerc sa-ti transmit. Pentru ca experientele tale de viata te-au marcat si te-au format intr-un anume fel incat tu nu mai poti privi altfel viata. Ma doare pentru ca esti un om minunat, cu o inima enorma si multi profita de asta. Ma doare ca ai o parere atat de proasta despre mine si ai impresia ca te resemnezi in ceea ce ma priveste. Cum sa am eu incredere in mine cand singura persoana a carui parere conteaza imi da de inteles mereu ca nu are? Ma doare pentru ca nu vezi cat de mult de respect ca om, ca femeie, ca parinte. Mi-as dori sa vezi ce e in sufletul meu si enormitatea sentimentelor mele pentru tine.

Ce sa zic ca sa vezi ca te inseli? Ce sa fac ca sa-ti arat ca nu ai de ce sa fii dezamagita de mine? Ca nu vreau sa te ranesc si daca o fac, o fac din stangacie. Cred ca o fac in aceeasi maniera in care o faci si tu. Nestiind cum sa comunicam una cu cealalta.

Mi-am construit ziduri in jurul inimii mele cand mi-am dat seama ca sunt prea tanara ca sa doara atat de tare si ca in ritmul asta, nu o sa ajung nicaieri. Ca o sa ma nenorocesc singura punand suflet in toti si in toate. Asa ca am ales sa devin cinica si sa nu am incredere in oameni. Am ales sa nu mai fiu o carte deschisa pentru fiecare in parte si sa nu ma mai implic sufleteste in orice. Am ales sa-mi inhib pornirile si sa fiu si eu mai mult ca ceilalti. Durea prea tare altfel. Dar n-am stiut ca ma voi inchide fata de toata lumea, inclusiv fata de el. N-am stiut ca ma voi inchide si fata de tine. N-am stiut ca voi ajunge sa ma simt si mai singura ca inainte de teama ca implicandu-ma din nou intr-o relatie, voi ajunge de unde am plecat. N-am stiut cat de tare te ranesc si il ranesc pentru ca nu mai stiu cum sa ofer totul. Si acum nu stiu cum sa fac sa repar asta.

Ma lupt zilnic cu mine in cautarea unui echilibru. In si pentru mine, in primul rand. Apoi in relatiile cu ceilalti. D-asta mi-am si tatuat Yin&Yang-ul, sa nu uit niciodata si sa nu ma las batuta niciodata, pentru ca reprezinta atat de multe teluri pentru mine.

Nu vreau sa devina prea tarziu pentru noi. Refuz sa cred ca nu pot si ca nu poti. Putem invata amandoua cum sa ne cunoastem, cum sa vorbim una cu cealalta. Mereu iti zic.. in viata tot timpul e vorba numai despre alegeri. Eu vreau sa aleg sa avem relatia pe care poate nu am avut-o niciodata. Si chiar daca nu vei citi niciodata textul asta, nu pot sa nu intreb – tu vrei?

 

 

 

 

 

 

 

 

| Leave a comment

Keep it to yourself

It sucks that 3 years later, you still feel that God awful pain and you can’t say anything about it to no one, cause people will just think that you should’ve moved on ages ago and they’ll never understand why it still surfaces from time to time, bringing you to your knees.

Well, it will never go away sadly because there’s a void; a space that it was supposed to be filled with a love so great and pure and now.. there’s nothing but a constant ache. There’s no replacement, no closure, no way of getting over it.

There’s only one thought… I should’ve been a mom now. And I’m not.. it’s that simple and it’s heartbreaking.

 

| Leave a comment