Spui ca esti indragostit/a. Chiar esti sau iti repeti singur/a asta incercand sa te convingi ca viata ta trebuie sa fie ceva mai mult decat o rutina continua, ceva mai consistent decat vadul singuratatii? Il/O privesti si iti vezi lumea prin ochii lui/ei? Sau doar vezi o lume; una care nu-ti apartine, dar stii ca si tu, ca multi altii, poti face parte din ea cu o simpla, dar dulce minciuna. Te gandesti ca n-ai mai fi om daca n-ai trece prin starile normale ale existentei tale. Le iei ca pe niste trepte, ceva mecanic si le tratezi ca atare.
Care e motivul pt care viata ta e atat de mizerabila incat ai ajuns sa te ascunzi in spatele iubirii ca sa poti indura zilele ce vin si nu se mai opresc? Ce te opreste sa privesti oamenii in ochi, sa le vezi sufletul si sa ii iei ca atare? Sa le spui ceea ce gandesti ca sa poti primi inapoi ganduri reale?
De ce nu il/o privesti pe el/ea in ochi pt a vedea ce se ascunde dupa zidul pe care singur/a l-ai ridicat? Poate asa chiar o sa ajungi sa iubesti, sa stii ce inseamna sa ai pe cineva aproape. Un om care nu doar sa-ti incalzeasca corpul, ci si mintea, sufletul.
Viata nu e mizerabila. Oamenii din ea sunt. De noi depinde daca ii lasam in viata noastra. De noi depinde daca sufletul nostru va ajunge sa fie si el mizerabil, sa nu mai ajunga sa stie ce inseamna iubirea, bunatatea, respectul si cinstea.
